Malul oceanului se amestecă cu o zonă montană.
Din stânga noastră, vântul de sud suflă și ne înnebunește,
genul de vânt care împrăștie oasele din carnea lor.
Casa noastră printre pini și roșii.
Ferestre mari. Mese mari
pentru a vă scrie scrisorile pe care le-am scris
acum atât de multe luni, scăpându-le
în spațiul dintre noi, pentru a îl umple.

Steaua zorilor, când ai coborât ochii
orele noastre erau mai dulci decât petrolul
pe o rană, mai plină de bucurie decât apa rece
la palat, mai pașnic decât aripile lebedelor.
Ți-ai ținut viața în palmă.
După pâinea amară a exilului,
noaptea dacă rămânem în fața peretelui alb
vocea noastră ne apropie de noi ca nădejdea focului;
și din nou acest vânt perfid
brici împotriva nervilor noștri.

Fiecare dintre noi vă scrie același lucru
și fiecare tăgăduie în prezența celuilalt,
uităm, fiecare dintre noi, că aceeași lume separă
lumina și întunericul din zona montană
și tu.
Cine va ridica această îndoială din inimile noastre?
Ieri seară, o ploaie torențială și din nou astăzi
cerul acoperit ne împovărează. Gândurile noastre -
ca acele de pin din ploaia de ieri
agățați și inutil în fața ușii noastre -
ar construi un turn în colaps.

Printre aceste sate decimate
pe acest promontoriu, deschis spre vântul sudic
cu gama de munți în fața noastră,
va evalua pentru noi pedeapsa la uitare?
Cine va accepta oferta noastră, la sfârșitul toamnei?