am înghițit pastila roșie
pe străzi nici urmă de om/ m-am transformat în ceva care nu visează

pe planșetă desenasem în cameră o casă cu o mansardă încântătoare
o casă fără etaj / doar un coridor lung și în capătul lui
o ușă

// mi-au spus că o singură dată în viață pot deschide această ușă//

cred că de fapt construisem un tunel pentru ei în care să-i pot vedea
mai bine mergând în șir iar eu să stau pe băncuța din mansarda cu flori/ să desenez

la sfârșit toți au deschis ușa și au plecat
iar eu am rămas singură la capătul coridorului

era vară și afară soarele lucea violent
era timpul sa deschid și eu ușa
era timpul ca și eu să visez/ să dorm / să visez

//
m-am lăsat jos pe dalele încălzite ale tunelului și mi-am dat seama că nu voi putea deschide acestă ușă niciodată

m-am așezat la masă înpoi la planșetă & am desenat înăuntru un oraș mai mic fără oameni/
acesta era adevărul / aveam nevoie de frică pentru a-mi împinge corpul în partea cealaltă unde ei mă așteptau

să intru în lumea lor ciudată și strălucitoare

//
am rămas așa mult timp cu telefonul pe silent
până ușa s-a deschis singură / am vomitat pastila roșie și eram din nou eu însămi la semafor într-un lan de mașini albastre care se unduiau pe un bulevard. și totul părea
ca la început / atât de real.