Iată că-mi plac în sfârșit acești munți
cu această lumină,
cu piele încrețită ca pântecul elefantului
când ochii i se strâmtează de mulțimea anilor.
Iată că-mi plac acești plopi, nu sunt mulți,
ridicându-și umerii în soare.
Lunganii ghenghizi și toskizi scunzi
vara cu secerile și iarna cu
topoarele,
la fel iar și iar; la aceleași trupuri
aceleași mișcări: monotonia s-a frânt.

Ce spune muezinul în vârful minaretei?
Ia ascultă!
S-a aplecat să-mbrățișeze o blondă păpușă
în balconul vecin.
Ea flutură spre cer două mânuțe trandafirii
nu permite să fie luată-n grabă.
Totuși se-nclină minareta și balconul ca
turnul din Pisa,
auzi numai murmur, dar nu sunt nici frunzele
nici apa,
„Alah! Alah!”, și nu este nici briza,
ciudată rugăciune!

Un cocoș a cântat, cred că trebuie să fie blond,
O, suflet îndrăgostit care ai zburat în înalturi!
Iată că-mi plac în sfârșit acești munți
ghemuiți cum sunt,
îmbătrânită turmă împrejur cu aceste cute,
s-a gândit cineva să citească destinul muntelui,
s-a gândit cineva? Și-acest gând ce stăruie
închis în această cutie goală
și lovește încontinuu cartonul, toată noaptea,
șoarec rozând subt podea!
S-a rupt monotonia. O, tu care ai zburat
în înalturi! Iată că-mi place și acest bivol
al gliei macedonene, atât de
răbdător
și atât de fără grabă de parcă ar cunoaște
că nimeni nu ajunge
nicăieri
și amintind mândrul cap al războinicului
Vercingetorix
„Tel qu'en lui-même enfin l'éternité le change”.



Traducere Aurel Rău