întind un cearșaf lângă un alt cearșaf / lângă un alt cearșaf / până acopăr tot nisipul
aici e locul unde nu vine niciodată primăvara
aici e locul unde nu poți scrie un poem

aici e locul unde nu ai nimic de spus

ca o casă fără oameni / 24 de ore de singurătate lângă o sobă veche

tu ești un coyote care vine să mă adulmece seara
dar carnea mea e prea uscată / vii și pleci / vii și pleci


//sunt ca o papușă care suferă de ms/ doctorii în halatele lor albastre
mă veghează neputincioși //


toate formele de distrofie sunt periculoase / asta ți-am spus în ultima scrisoare

suntem ca un grup de control care nu știe ce trebuie să simtă
când se fac experimentele pe noi

dar aici / în lumina dimineții ne vedem cel mai bine petele de pe piele

îmbinările dintre oase / aici nu sunt stâlpi de tensiune / funcționăm fără curent electric

aparatele se alimentează de la soare și e o creștere continuă a neliniștii odată cu lumina
până când bruma care cade dimineața ne liniștește

și pornim pe jos către acea casă singuratică

între noi un zid de nisip ce se scurge senin / scurtcircuite în creierele noastre

înnodăm cearșafurile albe până obținem o linie continuă

un puls care ne trezește la viață și continuăm să trăim/ nimic în acest poem nu este despre

despre durere sau păsări/ doar corpuri care se conservă pentru o nouă viață.