de obicei așteptam ploile
să curețe clădirile de mâzgă,
turlele vechi ale orașului
și frustrările trecătorilor grăbiți spre niciunde

mi-aduc aminte,
în dimineață mohorâtă de martie,
cum stăteai încolăcită ca un șarpe
pe sub pături,
eu fredonam ceva aiurea
deasupra unui ibric aburind
și îți măsuram extensia picioarelor
incomensurabile
pe pereții odăii

un ceas de perete
aștepta plictisit
un fel de apocalipsă,
iar tu stăteai așa,
răsucită ca un constrictor
pe tocul ușii,
nehotărâtă între două tentații,
fiindcă
o coapsă ar fi vrut să alerge
goală prin ploaie,
iar cealaltă să mai zăbovească în așternuturi
cu mine,
la o cafea.