Mă-întorc înfrigurat în mine însumi
Ca într-o casă rece și pustie.
Tăcerea, spânzurată, zace-n plânsu-mi,
Iară din gând mi se prelinge o fobie:

Prin umbra gri care-mi înghite trupul
Ca orbul merg, cu mâinile întinse,
Adulmec drumul și mă simt ca lupul
Cu gleznele în gheața iernii prinse.

Mă-ndrept spre o lumină seacă,
Așchii din ea respiră crunt în mine
Și mă transformă sau cu greu încearcă
Să îmi găsească neștiute vine.

Capul mi-l țin plecat cu îndârjire,
Nu vreau să văd vreo umbră ce acuză,
Lumina se arată lent, subțire
Și întunericul se naște ca o scuză.

Vreau să petrec în ziua lucitoare,
Să mă ascund în cântec și cuvânt,
Să răsucesc în sânge, curgătoare,
Rana acoperită de pământ.

Învins de râsul surd al îndoielii
Și agățat de timp ca de un laț
Să las tăcerea sub cuvântul pielii
Să curgă-n salturi roșii, cu nesaț.

Și îmbătat de propria-mi trufie
Să cred că văd ce este nevăzut,
Să știu că spun ce toată lumea știe
Când vine vremea dulce de tăcut.

Să mă arăt în razele de soare,
În flacăra ce zilnic arde burgul,
Căzut, în gânduri, crud, zornăitoare,
Cerșind, cu fast, răcoarea și amurgul.