Visez, uneori, că sunt regină, peste inima ta, că
un pion, foarte slab, mă urmărește, cu un revolver, calibru mic,
de la izvor și pădure, ca vânatele!, de ce să nu..
și, atunci, speriindu-mă,
fiindu-mi frică,
te iubesc într-un tren mic, care trecuse pesemne pe la tine prin inimă;
și apoi prind aripi, mă ridic deasupra lumii, cum se ridicau stelele,
pesemne, la începuturi, între ele, milioane de ani lumină, cineva a împins foarte tare stelele, sau le-a dăruit zborul, trenuri de stele și maici se rotesc.
îți invoc pieptul și sângele
și
îți spun să mă cauți, ranița e în spatele tău, deșerteaz-o de numeroasele mere amare
căci a venit primăvara, cu-a ei știință în dragoste...
îmi pare că teama Isoldei
e în picătura licorii
care nu ajunge la cine trebuiește...
cum se mai scutură, peste noi, furtunoasele mame ale fructelor, cu toate petalele...
nu este oare
petala
măicuța cea mai adevărată a unui fruct?
cum se mai scutură, peste tot, furtunoasele maici ale fructelor...
umplu toată România de o ploaie și de o nepricepere fadă... cad peste pârâiașe, dezordonate,
sfințindu-le... dar noi nu ținem, în cord, chipul fals!
visez uneori că mă
umpli
de humă
că doar pentru tine mă întind pe scenele vieții, cu pietre peste inimă,
să vedem odată
cum se umplu, din nou, iubirile cu sevă, cumințenia iubirii
se hrănește, pesemne, din piept;
iubește-mă!
să vedem, odată,
de unde începuseră stelele să priceapă rotirea, peste trandafiri,
binecuvântându-i.


Iubirea pesemne începe de la un tren care sosește;
dai hrană;

Îți spun, nu te mai roti atât peste inima mea simplă,
ca un rege,
doar caii liberi sunt regi și regine, eu sunt doar un ceas de perete,
o stea,
și o inimă,
pisicosule, ce ești, și pahar plin de fructe!
o pisică!
îmi imaginez
doar,
simbolistica spaimelor;
este la tine în palmă,
egretă ce ești, o egretă!
îndrăgostește(-) mă!
în înfricoșarea mea molcomă.