Noaptea ţese pânză din fire de in,
îşi face cămaşa şi o încheie la subţiori,
sângele ei întunericul curge fără răni
şi se pierde-n zorii de azur ai dimineţii.

Pe ape alunecă zvonuri de urme străine
imagini de feţe omeneşti uitate.

Glezne de femei şi coapse în ochiul apei
pe sub sălcii cu lacrimi amare în ramuri
dau un semn răbdării care se deşiră frumos.

În toate se naşte feciorelnic iubirea
ce sporeşte-n mine lumina la ferestrele cuvintelor
şi se răzvrătesc gândurile în memoria deschisă
ca o poartă la intrarea în raiul celest.

Iubirea câtă este nu moare,
se îmbracă-n cămaşa nopţii-n fiecare seară.