e timpul curățeniei de primăvară,
al reviziei periodice,
am amânat prea mult procedurile necesare
unei despărțiri amiabile de trecut -
anestezia nu îmi pune nicio problemă existențială:
ca în cazul tuturor deciziilor importante din viață
am de ales între a nu simți nimic
sau a simți durerea crescând totemic
prin fibra fiecărui nerv
mușcând arzător din fiecare mușchi
până ce eu și durerea devenim prietene
ne facem vizite reciproce de curtoazie

când eram copil credeam că și mușchii mei
sunt verzi și catifelați ca acei ce înveleau tălpile copacilor
crescând am început sa observ cum
treptat totul devenea roșu
când nerostit de fierbinte când rece mușcător
ca gura utecistului de serviciu pe școală
herr doctor,
e totul în regulă?

în lumina puternica a lămpii de observație
pescăruși alb-cenușii se rotesc
planând lacomi peste o mare de bănuieli nefondate
peste mâinile fără prihană
mănuși impermeabile fâșâie rapid într-un ritual repetat
se deschid cutiile de sentimente sterile
se schimbă instrumente ascuțite și cuvinte
într-o limbă pe care am știut-o cândva
dar acum nu mai vreau să o recunosc
mă lepăd de satana de trei ori,
a patra oară
recunosc chiurete, depărtătoare și pense
și altceva ce nu aș fi vrut să știu niciodată –
poate că în curând inima mea
o să cânte
cum n-a mai cântat vreodată
printr-o deschidere precisă și sigură
o să iasă la iveală
tot balastul adunat într-o viață banală
după anestezie mă voi trezi neputincioasă și goală
față în față cu nedorite imagini atavice

mă cutremur...
habar nu aveam câte chestii patetice se pot găsi în atriile antice!
juisări, răzbunări, vanități mărunte și minciuni.
o! câte minciuni, multe nespuse, totuși crezute...
domnilor doctori,
căutați mai adânc
în colțul de sus al ventriculului stâng
stă ascuns un sentiment primordial
de vinovăție și frică
de care nu a fost capabilă să mă mântuie până acum
nicio exorcizare oficială

ajutor!
rugăciunea mea pierde cuvinte
când se ridică greoaie spre tavanul unde ar fi trebuit
să plutească deja sufletul meu
Dumnezeule, Doamne Dumnezeu –
de ce m-ai părăsit
de ce m-ai –
nicio lumină albă
niciun tunel
deși mi-ar fi atât de ușor sa mi-l închipui...
mai așteptați nițel!

ață! pensă! sutură!
ceva negru și gros ca țițeiul ar vrea să se întoarcă
să alunece înapoi prin vechea spărtură
spre locul cald și umed de baștină
spre locul fetid ca o mlaștină...

brusc totul se-ntunecă / totul se clatină
o amintire îndepărtată mai flutură în conștiință
ca rochița de vară purtată la prima întâlnire
e zâmbetul mamei sau mâna grea a tatei
ce apasă hotărât ultimul punct de sutură
până ce undele verzi și abrupte devin
din ce în ce mai rotunde
din ce în ce mai plăpânde...
o linie continuă și un vag țiuit
anunță implacabil
că operația a reușit.