Era o vreme cînd aș fi vrut să întreb dacă roata morii
s-ar putea învîrti în ambele sensuri,
dar știam că nimeni nu mi-ar răspunde la întrebări fără sens.
De fapt nici nu am încercat, deci nu am vrut.
Eram un om frumos împreună cu ceilalți oameni frumoși,
care se temeau de gheața de pe stradă.
Puneam rar întrebări, ca o specie inteligentă.

Știam că dispar căruța și batista și morile și fierarii,
nările familiei flămînzind la mirosul pîinii.
Dedicam o lacrimă andante grazioso pentru fluturii albi
care zburau peste varza verde a bunicii.
Pivinița era plină de mere.

Bună seara, domnule aragaz cu ochiuri. E noapte.
Bună seara, domnule scaun vechi, domnule pat cu arcuri.
Domnule dulap, bună seara.
Geamurile termopan clipesc nonșalant, fiindcă ele au
o aparență igienică și placidă, ca a medicului în halat alb din plastic,
cu papuci spitalicești albi și comozi, de gardă în noaptea Învierii.

Seara bună, amintiri! încîntată de cunoștință.
Atît de duios le acoperă lumina electrică pe toate cele,
e o cameră a mea în care sentimentele mele cresc frunze argintii,
cad din luna de pe cer și se tîrăsc, parcă vii, pe tavanul aproape pătrat.
Niciodată nu am fost nefericită cînd am privit formele geometrice,
ele parcă știu să fie perfecte, din colț în colț.
Priviți-le drept în față.