Dacă, măcar, te-ai fi străduit să exiști,
îmi pare că, la fereastră, zăceau turme de cai,
cu sânge pe la picioare, oasele lor
îmi aduceau, parcă, aminte că eu din oasele mele m-am născut,
mai demult,
nu dintr-un țipăt de mamă;
...
oasele mele mă trimiseseră prea devreme, în lume, aș fi vrut să mă nasc iarna,
zăpada e albă, ca osul;
scânteierea ei e dulce și te ridică în cărți de povești, și ninge și acolo... sunt bucate... scântei de apă și vin... daruri de la bunica...
îmi pare că prinseseră caii,
sau, măcar, îi văzuseră, toți,
eșuând,
cerul era negru și tern, mă trezeam, în zori, să caut, mai departe, binele, dorul meu,
și
să merg
cu treisprezece fecioare de mână, până-n cer; să alerg până-n cer;
dar nu mai era vreme...
caii mei alergaseră, demult, înspre alte pământuri și la altă verdeață...
o să vă caut, odată, prin cer!;
dar nu,
dimineața mergi, de foarte de dimineață, la pas, prin oraș, peste biserici zboară ultimii porumbei,
s-a făcut, de acum, primăvară, peste bărbat și femeie,
peste miliardele de oameni care se iubesc, și
lumea pleacă, liniștită, la serviciu,
femeile se primenesc, dimineața, și binele încă le încape în pumni
îmi plac salcâmii aceștia frumoși,
și băncile, încă, îmi plac,
luminițele lampioanelor care îmi vorbesc despre iernile care vor veni,
și despre dragostea femeilor și, iată, a cailor liberi,
pe care îi voi găsi.
...........
îmi plac bătrânele care îl poartă pe Hristos la gât, credincioșia lor,
molcomia,
în seara aceasta o să îmi pun un film de dragoste și o să plâng
că nu împart înghețată cu tine.