Unde, în umbra munților automnali poteca uitată coboară
Departe de colibele cu frunziș, de păstorii adormiți,
Urmărește mereu pe drumeț chipul întunecat al răcoarei.

Peste poteca osoasă, glasul de zambilă al copilului, mereu
Spunând încet povestea piedută a pădurii,
Șoptind mai încet jalea sălbatică a fratelui.

Astfel, un verde plăpând atinge genunchiul străinului,
Capul împietrit.
Mai aproape foșnește izvorul albastru jalea femeilor.


Traducere de Ion Pillat