revii de undeva de unde lumea te-a întors pe dos
bezmetic umbli cu ochii închiși găsești drumul spre casă
fără copaci fără triluri lovindu-te de umerii necunoscuților
fără zâmbet fără chef ascultând propriile bătăi din trup de pe trotuar
schițând grimase de oboseală ori indiferență gesticulând acea dezaprobare
pentru toate câte cad peste oraș peste locuitorii lui începând cu strada
nu te dezminți de aversiunea pentru mirosuri ieșite să-ți taie calea
mai ceva decât pisica neagră fiindcă nici ea nu mai suportă altceva decât acoperișurile
zbenguiala în pajiște după fluturi și bondari
ori printre flori săltând în loc să toarcă firul vieții

te întorci din lumea largă într-un autobuz hodorogit care mai mult clămpăne decât rulează
nimeni nu privește în ochi pe nimeni niciun bărbat nu mai oferă locul vreunei femei
s-au terminat toți mulțumeștii la intrarea în lume
ne ținem de bare ne ținem de coduri fără maniere
coborâm și urcăm aceste mecanisme care ne poartă vremelnic
ticăie timpul în timpane se prefac a nu auzi nimic din ce doare
zebrele sunt pentru oameni preferă să nu facă altceva decât să se miște independent
rotocoalele celor care trag pe nări ne afectează pasiv mă întreb dacă
mai există oameni sănătoși am numărat cum se numără oile când n-ai somn
farmacii un fel de dovezi ale scrântelii generale nu mai concurează
la sănătate nu există podiumuri premii și alte poezii stupide

câteva saluturi se rup în muțenie le estompează maneaua curentă
poșta a întârziat să trimită bezele recomandate
îmi găsesc răvășite complimentele trimise din depărtări
mă frământă întrebarea de ce ne obișnuim cu răul
urc de cum aș avea niște pietroaie picioarele nu mă ascultă
și inhalez la greu mirosul de acru fiecare ușă ascunde ceva foarte vechi
la ușa mea singurătatea nici nu se mai uită pe vizor deschide veselă mă îmbrățișează
cât de mare se poate face dorul plecat din zori și până în clipa când zănateca îți sare de gât