să expir magia din centru
(încă mă sperie bulboanele prea roșii)
mișc timpi solitari pe elipsa eului

genunchii scorburoși de căderi
sunt cei mai iscusiți tăietori de chipuri
despart cu un fulger
talazurile sângelui
drum de jăratec șterge nisipul din urme
sorții din flăcări
pe mine din sinele lutos

ispite ca niște putrede fructe se prăbușesc amețitor
îngrașă pământul din vintre

dezleg vânturile arterelor cosmice
mă opresc doar pentru un mic dejun fugar pe bordura zorilor
tarat pe toate meridianele
de pașii sulfurici ai omenirii
idolatru prin programare genetică
privesc printre zăbrele
convulsiile cărnii

umbrele
țin urzeala de haruri în tensiune
până tapetez cu pupile zidurile infinitului

atâtea ținte și o singură săgeată care descuie cerul perfect