Aveam douăzeci de ani și scriam
despre tine

Nici nu știu când au început să îmi picure cuvintele din degete
le puneam la somn într-o bucată de hârtie copilul meu dăruit de tine
emoțiile furtuna tăvălugul
Ah, tinerețea

Suntem culorile unei picturi vechi
crăpate despărțite acum de prăpăstii
praful fumul mucegaiul s-au așternut peste noi în tăcere

Sunt o femeie transformată în piatră
orice arunci în mine ricoșează spre tine
Nu există sulițe care să ajungă la miezul cald
cioburi, cuvinte sau lacrimi

La treizeci aș scrie
despre tine doar ca să mă răzbun
să te aduc la limita nebuniei până înjuri
să îmi ceri să îmi asum
nefericirea ta miștocăreala ta
Autoapărarea ta

Dar, ah, un curator ciudat îmi toarnă lumină pe răni
o scânteie care înainte de a se stinge orbește
înghite cu nesaț puterea
să iubească cu prețul rătăcirii

Am treizeci de ani acum
iar dorința de a scrie nu mai vine
din tine