primele zile. cronica orașului.
pierderea identității mele
într-un proiect condamnat la eșec
o țară din est, o utopie a intelectului
în lipsă de orice alte pretenții, mai mult
un act aluziv și discret, absolut
al dobândirii unui trecut care începe
cu un simplu demers autentic. spune-mi Irene
despre aerul perfect inofensiv al dislocării utopice
(și te rog demonstrează-mi fiecare argument
cuvânt cu cuvânt). spune-mi cine este acest zeu
care developează în întuneric statui
căutându-și loc, descoperindu-ne gândurile
sub masca unei indiferențe înregistrate în braille
o proiecție a unui conținut evident
în fața celei mai subtile forme de extravaganță
(un chip iremediabil pierdut). și care este prețul
pentru acest exces de lirism
farmecul acestei depărtări de origini
care devorează încet bucuria suspansului
dincolo de el, un daimon fără scut.
nu m-am gândit niciodată la stil.
poeții suferă mai mult din cauza acestui demers
care deschide alt drum, întotdeauna alt drum
și care poate da în vileag exegeza nefirească
a unei fericiri ireductibile, fiecare închisă
în propria duplicitate absolut incredibilă.
„trebuie să te depărtezi de limba ta”
spune Cioran, ca o primă variantă a iluziei
hrănită strict ideal. din aproape în aproape.