era o noapte înaltă, după cât de ușor puteam atinge
vârful copacilor, mirosea a zahăr ars,
păsări duceau gustul de cacao spre locul cu vizibilitate,
scriam despre omul bun pentru care nimic nu părea
greu de făcut,
mi-a întins o strachină cu friptură de miel,
ca unul dintre vulturii strânși pe stârv,
am închis ochii așteptând judecata,
nu mi se întărea nicio parte a trupului, după cum auzisem că se întâmplă
cu cei spânzurați, semn că iubirea trecuse.

voi scăpa cu câteva răni, dar voi fi mai departe un trup
și nu mă voi despărți de cap atât de repede cât mi-ar dori
cinstiții orașului.

de un prost-gust desăvârșit,
împăratul mi-a spus:
poți să scrii un cântec și mai frumos despre mine?
atunci l-am rugat să-mi descânte,
vraciul său personal
mi-a desfăcut un ananas pe masa improvizată din
brațe de oameni și tigve în care ghicea viitorul,
moartea strănuta printre cruci,
narcisele mici încercau să-i înșele privirea,
ceea ce mi se părea de neînțeles.

ospățul nu începuse fără semnul în care lumea
își punea mari speranțe,
focul își trecea limba pe fețele noastre schimbate în rău,
Dumnezeu strălucea de o parte și cealaltă a mesei,
m-am întins lângă el ca și cum aș fi ignorat
înțelesul acelui titlu cu sens divin, coborât din abstractul în care plutise,
devenind brusc tangibil, măsurabil într-un fel ce mă amuțea,
șarpele nu părea să știe să mintă.

într-adevăr, nu părea.