luna era grea și abia se rostogolea în tării,
urma să plouă îndelung,
să se curețe pădurile
să se spele pletele brazilor și ochii fecioarelor
printre gene ca stelele,
lungi-răsăritene,

urma să fie noapte grea,
creșteau inimi sălbatice de prunci,
mureau inimi mari obosite,
inimi care mușcau din zidul spoit cu humă
precum licărul flăcării din vatră,

de fiecare dată când Dumnezeu chema
praful ca aurul asupra mea,
era prea mult cuvânt și prea puțină pâine,
și mă umpleam în pântec de tot ce odinioară
trecuse cu pas de om
peste pragul altarelor, marilor grădini ale cerului,
unde doar grăunța luminii reînvie
chip și lut, de aici și până-n veac

trecuse și viața mea precum mranița pădurii,
precum scoarța cărților,
zidul ros al bisericii
și toate cele care se destramă
să-mi coasă cămașă de mireasă din apa râului,
să-mi sape fântână în gândul bătrânilor
să-mi taie sicriul din păduri ce nu mai sunt