mi s-a părut bătrânețea
invenția timpului
ca noi oamenii să trăim cu frica zilei
de ieri și de mâine,
să ne privim în oglindă mereu speriați că poate
nu ne vom recunoaște privirea,
gesturile cu care încercăm să convingem că
bucuria de-a fi ne-ar putea face fericiți dacă moartea
n-ar ocoli foarte mult.

am oprit pe locul unde au murit Adam și Eva
să las flori:
nici crini, nici petunii,
câteva fire de nu-mă-uita
pentru ca generațiile viitoare
să-nvețe teama de puterea cuvântului.
circula o legendă potrivit căreia diavolul
a vrut instaurarea Republicii,
nu neapărat uzurparea,
șarpele căzuse la mijloc,
lui îi plăcea pe linia despărțitoare,
toată lumea a văzut în el exemplul înțelepciunii constrânse
să nu se pronunțe,
astfel încât partea întunecată a devenit cea mai apropiată.

cu nicio referire la dragoste.

fascinați de oraș,
ne-am propus să facem o casă la țară
unde aș scrie,
citi,
dormi cu impresia că apa noaptea se aude
mult mai aproape
și-ar putea intra în casă.

dimineața, de pe dealul însorit, primul
ar coborî sunetul păsărilor tocmite cu vara
să cânte, am bea cafea pe maidanul din spate
să nu ni se vadă din stradă bucuria
că aici nu ne place nimic atât de mult, încât
să nu mai vrem să murim pe asfalt.