sub nemișcarea obiectului umbra îi aleargă împrejur
de fiecare dată când îți neclinteam sărutul
dragostea alerga împrejurul clipei
către ziuă îmi luam sărutul de acolo
să poți rosti,
în jurul vorbelor stingeai umbre
ochii cerului tău se mai umbreau cu puțin de ploaie
îți rostogoleam atunci în auz o umbră a pietrei de haz
eram un sisif negociindu-și prețul nimicului de iubire
amestecându-ni-se umbrele pietrelor noastre iubeam
iscălind tăcerea din crepuscul de noapte
într-o rouă atât de ciudată
că ne cădeau căciulile de pe cuget

în calea luminii obiectul naște întunericul minim
cum adus în calea ta mă nasc în iubire,
dragoste, umbră...

dimineață, ploaia ne plânge în ochi
și pe-afară