vedeam lămurit umbrele nopţii printre scaieţi,
plouase zdravăn și în umezeala călduță greierii se întreceau
să nu cânte, puneam mâna pe tine, juram ca pe
cei din familie,
nimic nu mă împiedica să-mi doresc moartea,
deși încărcătura ei spirituală
îmi lua tot cheful,
iubirea peste care se-auzeau ultimele lopeți de țărână.

marea,
azi, nu se îndepărtează din camera mea
pot ieși
pe acoperișul vecin,
cerul pare o geografie confuză de parcă
Dumnezeu s-ar fi răzgândit înainte de Cartea Genezei.

pentru că tu mă faci genial și iubirea ta
scoate tot ce-i mai frumos din mine fără să pretindă nimic,
pentru că m-aș simți inutil dacă lacrimile tale
nu ar cădea pe umărul meu și carnea dulce
de om n-ar sfârâi în interiorul conștiinței, unde ceva
spiritual nu s-ar trezi să-mi spună că ocaziile se răzbună,
dar în cazul tău reprezintă felul în care ființa umană încearcă să treacă,

pentru că nimic fără Dumnezeu înseamnă nimic fără iubire,
iar nimic fără iubire înseamnă nimic fără tine și pentru că
atunci când fizic suferința depășește speranța de viață primită
la naștere, când am început să căutăm tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte,

pentru că toate aceste lucruri înseamnă de fapt
un întreg pe care nu-l poți împărți fără să inventezi
alte lumi,
iată de ce ești singura în stare să spere,
să nu se laude, să sufere totul, să ierte în felul naturii noastre divine,
care de mii de ani lasă lumea mai bună ...