nu-i așa că de fiecare dată când se face noapte
în camera ta
îți vine să scotocești în tine
după vreo amintire cu noi
dezbrăcați de piele până la os
și nu reuşești să-ți licăre în suflet
nimic frumos nicio urmă de lumină
și cum ți se răzvrătește ochiul căprui a vină
sau cum mă nășteai din nou
de câte ori plecam hai-hui în lume?

se pare că am adunat
tot întunericul lumii în mine
și acum îmi este teribil și frig
tâmplele îmi explodează ca o grenadă
ca o sticlă de lampă atinsă de brumă
sau se sfărâmă ca lovite de tunet

mă scurg pe sub uși până la tine
și mă lățesc și mă fac preș
sub tălpile tale lascive

ca un făcut
dimineața respirația mi se odihnește
pe pântecul tău și de fiecare dată mă înalț
strălucesc zi lumină
altădată mă pierd
și mă subțiez între coapsele tale
ca într-o menghină divină
îmi cresc aripi pe la subsuori și zbor
dincolo de lumesc dincolo de cer
de heruvimi de zâne
tu pășești sfioasă în mine, în sânge
ca în biserici
ca într-un sfârșit să alergi să te rușinezi și iar să alergi
apoi îți reazemi ușurată tâmpla de umărul meu
îți aprinzi o țigară și oftezi
gângurești ca un copil
mie mi se umple sufletul cu fum de țigară
nu zic nimic dimpotrivă
te strâng în brațe și mai tare
și-mi este nemaipomenit de bine

vecinii mă vedeau cum adunam cioburi toată ziua
de ciudă mă reclamau la Dumnezeu să-mi ia bucuria
de a respira aerul ce-ți înconjoară privirea
și privilegiul de a mă muta cu bagaje cu tot în trupul tău
să devenim amândoi unul singur
sau să ne ghicim unul altuia gândul