Dacă ar fi să vin la tine
ca o mângâiere ce lipsește singurătății, aș fi stăpână pe constelațiile desprinse din veșnicia sufletului tău, când vorbeam ca niște copii, dar cuvintele noastre erau porți stelare,
iar eu visătoarea cerului întrupat,
te atingeam sub patură și atunci o viață nouă se răcorea odată cu lăsarea nopții. Și acum o simt, în felul ei dulce, ca un capilar de sânge ce îmi înconjoară trupul din jurul trupului tău,
așa mă rotesc
ca o planetă rătăcind în jurul unui felinar smuls din cele mai grele vise. Dacă ar fi să mă pierd, aș pune dragostea să ne stea de șase, eu să dorm, tu să-mi vorbești, iar ascultarea să cadă într-o lumină subțire, acolo unde viul nu-și întâlnește capătul,
aș cânta cu o voce închipuită și cântecul meu s-ar deschide în camera cu magnolii.
Un efort senin, ca vârful delicat de aripă ce abia atinge moartea, fără să știe
că sfârșitul i-a fost deja scris.
În adâcul inimii noastre am ajuns să ne privim viața ca o certitudine, cu toate că odată paharul acesta se va sparge și noi poate nu vom ști cum să culegem resturile, cum să ne întoarcem la locul obișnuit. Acolo aș păși, în grădina unde Dumnezeu și-a învelit florile, din timp în timp,
iar în locul lor, un tunel de foc s-ar topi într-un glas anonim de femeie.

Noaptea când îngerii s-ar întoarce acasă,
am să-mi închid ochii, am să-mi imaginez o lumină fierbinte iar tu, cerul care arde
în doliu pentru plânsetul lui.