visasem să scriu un poem autist
trecutul trebuia desființat &nopțile bacoviene
copleșind teribilul suflet din adâncuri
nu mă lăsasem &nu voiai să rostesc cuvântul
enigma care înfășura lumea ori mai îndeaproape lumile
în care caiii sălbateci ai vidului îți hrănesc iluziile
pocnind din bici încerci să adormi reducând aproape la absurd
întâmplările fericite ori în care ai visat să fii fericit raza oaza beduină
imensitatea pustiului putând fi numărată fir de nisip după fir de nisip
acesta e viitorul prinț al vremelniciei rostește cuvântul și nu muri
sub mâini de nisip sufletul devine infinit djini îl conduc la trap
propunând o nouă mistică și desăvârșire însă nu rosti cuvântul
ultima clipă ultima strigare aidoma lui rosebud îți zic nu te pregăti
de moarte pe maluri de râu treci mai departe într-un poem ale cărui morfeme
transcend timpul & spațiul virtual dintre mine & oricine altcineva angajat
în mistica sublimului în desăvărșita singurătate a strigătului de om viu
răspunsul depășește fantezia și așază lucrurile faptele & întâmplările
nevoii de cifra doi abstracțiune a frumuseții pierdute & a inocenței
însă tu nu rosti cuvântul decât în tăcere singura ta armă devine epicul
ascuțit ca mii de săbii iluminând deșertul dintre tine și tine dintre sine
și întâmplările pe care le-ai considerat cândva fără emfază -n simplitatea
lor genuină sensul vieții nu se-nvârte
în sensul acelor de ceasornic
ci în mitul eternei reîntoarceri
nu mai poți sta locului printre romantici și nietzsche
& spiritul cotropește până la nermargini înfiorând inerția veșnicia toamna târzie
totul care mă făcea să fiu alter ego-ul tău
poemul autist al cosmosului
& cel mai conștiincios om mergând încet pe drumul cel mai lung