Stai totuși lângă mine,
tolănită în așternutul cadrilat
al anilor,
probabil mi-am pierdut definitiv
arealul propriu
în prima noapte de dragoste,
într-o încleștare a orgoliilor
iar tu mă vezi mereu ca pe un joc
de linii și nuanțe,
ca pe o artă personală,
o arhitectură a închipuirilor tale

pesemne te-ai obișnuit prea mult
cu rutina trupurilor noastre
împletite până la nori

ce ar fi de pildă,
dragostea fără uși trântite,
setea sărutului
fără buzele arse?
cum ar fi oare noaptea
fără picioarele tale interminabile
prelungindu-mi
privirea pe pereţi
până la expectativă?

în definitiv,
cum ai putea să le spui
apelor să nu mai fie râuri,
timpului să nu mai fie nisip,
iubirii să nu mai fie rană?

şi pentru Dumnezeu,
cum ai putea să-i spui ecoului meu
să nu te mai strige
niciodată
pe nume?