Veselă e toamna mea,
Și senină și candidă,
Cronț! prin frunze și-o omidă,
Lângă puiul ce dormea.

Greierii s-au derutat,
Au ieșit cu mic cu mare,
Și c-un iz de supărare,
Locul și l-au disputat.

Apoi au decis blajini,
Să rămână în trifoi,
Cu trei partituri pe foi,
Cântă. Niscai rădăcini,

De uimire s-au uscat,
Și un brusture cu bască,
Se foiește moale, cască,
Și-a rostit: „Mare păcat...

Încă-i cald, ba și furnica,
Mai adună câte-un bob,
Sforăie și-un nor neghiob,
Cântă-n ram și păsărica...”

O albină în bumbac,
Găsind flori întârziate,
Colorate, variate,
A pus tot nectaru-n sac.

Spre poiană, transpirat,
Un gândac pasiv și moale,
Rotofei, picioare goale,
Gângăvește supărat:

„Nu mai știu, căci am dormit,
O fi toamnă sau e vară?
Totuși frunzele gravară
Câmp și deal...par aiurit...”

Mic, elastic, sperios,
Șoarecul în blana sură,
Trecând peste arătură,
Ia răspuns politicos:

„Toamnă e, da mi-a spus vântul,
E secret, da mor de-l țin!
Că-s zile ce-i aparțin
Verii. Am trădat cuvântul...

Cică-n august, toamna-soră,
I-a dat zile cu-mprumut.
Trebuie să mă strămut
C-am dat vestea cam sonoră...

Vântul bate mâniat,
A desprins frunza din ulmi,
Și le duce peste culmi,
Că află imediat.

”Am crezut că ești discret,
Însă m-ai dezamăgit,
Ești un șoarec zăpăcit,
Nu știi să ții un secret!”

Toamna pe un moviloi,
Îi punea lui Brumărel,
Căciuliță, pieptărel,
Că era precum un sloi.

Brumele, nu se dezmint,
I-au pus genelor, argint.