Cred că nu se va uita prea curând
dimineața americană
când a învins visul anilor '60,
nimic poetic de altfel,
dar cine își va mai aminti
de noaptea cambodgiană
a anilor '70,
nimic poetic de altfel,
nimic poetic de altfel...

Noi sigur nu mai știm
ce să ne amintim
despre anii '60,
câteva filme,
câteva melodii,
câțiva și Nichita
Of! Nichita...

Noi sigur nu mai știm
când să ne amintim
despre anii '00,
acei ani umbroși,
acea negură
din care puțini au scăpat.
Atunci când multe drumuri
au coborât în valea plângerii...

Au coborât în mina sufletului
orbit de talazul mării!

Au făcut actul necesar
pentru orice fenix
care a stat prea mult timp
cenușă...

Da, astăzi arcurile
s-au relaxat
de la atâta tăcere
în mijlocul pietonalei,
de la atât cuvânt
aruncat
ca o fiară
din cușca buzelor.
Astăzi mânușile de catifea
zac murdare
pe birou.
Astăzi zâmbetele evită
să se supere.
Astăzi lumina vine cu porția
de la cine nu te aștepți.
Astăzi fenixul își desface
aripile ca de păun,
coada ca de păun,
glasul ca de om,
pentru că
nimic nu mai e poetic
de altfel,
pentru că nicio vorbă
nu a încetat
să ne lase
puterea
de a ne urca
spre cer, fluidul nepătruns
al mantiei lumii.

Da, putem să zburăm,
deși sună patetic,
deși e poncif,
deși lumea nu mai vrea.