eu mă trezesc mereu într-un semn
al întrebării
și când mai moare câte o zi
în chinurile facerii,
atunci mă enervez și devin eu însumi,
cu picioarele pe pământ

și îți mai trimit câte o mirare
apăsată pe hârtie
și atunci îți vine ție rândul să te enervezi
sub pretextul că scrisorile sunt prea desuete
și te prefaci că zâmbești
înrămată sofisticat
într-o poză alb-negru
cam cât o după-amiază prea lungă
într-o colivie,
temându-te totuși,
să nu regret și eu
dintr-un halou cenușiu
spânzurat
pe undeva prin casă
chiar toată nebunia
pe care am împărțit-o
cândva amândoi,
ca pe un codru
de pâine