Cât de puțin mă interesează lucrurile pe care nu le înțeleg,
cât de puțin m-a lovit în suflet curiozitatea, fiindcă suntem
frumoși și schimbători și asemenea miracolelor
și eu vă iubesc, și nu ne trebuie arheologie și psihanaliză,
dar voi nu mă iubiți, fiindcă sunteți ca și mine,
fără interesul de a vă gândi la lucruri pe care nu le înțelegeți,
da, e și vina mea.

Odată treceam printr-un tunel lung cu trenul, era noapte
în lumea călătorilor și Ioana B. printre ei,
schimbam macazul, venea soarele roșu ca sângele în zori,
dar fiecare zi e o capodoperă la finalul ei și fiecare viață,
e la fel, obișnuiam să spun.
Fusese odată o luntre a lui Caron, eram sigură de asta,
eram sigură că existaseră Olimpul și Pythia
și mai apoi lada de zestre a bunicii și cufărul cu vechituri,
și toate frunzele care pier strivite și ude pe asfalt.

Odată voi aluneca și eu.
Am și eu pădurea mea care nu a răsărit și nu va răsări niciodată,
undeva între sectorul foioaselor mixte și cel al fagilor solemni.
Da, după legea cauzală - cel dinainte îmi dă viață și eu dau viață
în același timp și lui. Până într-o zi.

Acum Ioana B. citește despre pălăria roșie dintr-o pictură de Vermeer,
eu îmi pun batic roșu fără să știu ce citește Ioana, pe care nu o cunosc,
fiindcă mi-e frig, și atunci Ioana B. sare cu lectura până la fetița
cu basma roșie a lui Grigorescu.
E vina mea, nici eu nu mă gândesc la Lună sau la zborul avioanelor,
până când nu încep să înțeleg ceva,
poate înțeleg fiindcă locuiesc pe strada Aurel Vlaicu,
sau fiindcă tocmai îl citesc întâmplător pe Ion Marin Sadoveanu,
care a locuit pe strada Aurel Vlaicu. Întâmplător.

Și Ioana este un om minunat ca și mine, dar nu se gândește
la lucruri pe care nu le înțelege, cum aș fi eu, și nici eu la ea.
O iubesc, chiar dacă nu mă gândesc la ea și ea nici ea la mine.
Ea îi iubește numai pe cei la care se gândește.