așa cum sămânța se cuibărește în mână semănătorului
asemeni, în întunecimea confesionalului îmi șoptesc nerăbdarea
marginile cuvântului mă ascund, prunc în pântecele milostivei maici
și liniștit las rădăcinile să-și facă loc
lacrimile mă udă curățindu-mă
iubirea mă-încălzește ridicându-mă
și înfrunzit ies cu un semn pe fiecare umăr
aripile-mi cresc până la cer
soarele mă-întâmpină cu bucurie
vânturile mă poartă lin pe brațe
și toate cântările mi se revarsă-n suflet
mulțumesc celui ce m-a dăruit cuvântului
și cuvântului pentru că m-a primit la sânul său

din taina întunecimilor
mă ridic în cuvânt
co povara rodului meu
oare e pe măsură?