când ies frunzele din lumea lor de lemn
nimeni nu știe
se întâmplă firesc într-o dimineață când ai impresia
că atunci în acea secundă s-a petrecut toată viața ta
duci câțiva pași câțiva stropi de pe clanța de care tocmai
ți-ai desprins palma

singurele lucruri care vin către tine sunt niște sticle împinse de vânt
și chiar de-ar veni 1000 ar fi același lucru
tot te împinge somnul pe stradă
cu ochii pe jumătate închiși privești la vâslaș
îi auzi cântecul încheieturilor
pe fața lui nerasă i se citește copilăria ce urmează
zâmbește
îți vorbește despre iubire
ce ciudat să-ți vorbească cineva despre iubire în aglomerația de la metrou
un vâslaș

te trece o transpirație ciudată
poate și pentru că cei din jur vorbesc de pomenire de maslu
de faptul că nu a răspuns la telefon deși a sunat de 30 de ori cum cere părintele

pe ușa biroului oamenii fac tic tac fără să aibă habar
tu rămâi cu chestia aia din piept ce se crede la maraton
dar nu spui nimic colegilor
știi că ți-ar răspunde nostalgic că au avut pe cineva drag
care a murit de așa ceva
îți vor da un număr de telefon neapărat să-l suni
neapărat să mori

îl rogi (îl suni?) pe cel născut peste noapte în barcă să te ducă acasă
uite închid ochii îi promiți și îi lovești ochii de aer cu rigla
ce dacă îți scapă cana cu cafea și se rostogolește sub dulap
îți imaginezi apa unui izvor cum vine de dedesubt cum inundă
covorul biroului cum
îți intră pe sub unghii și rezolvă situația

lemnul bărcii e ud dar nu moale (cum e covorul
de aici multe semne de întrebare)
deschizi ochii și îi vezi chipul de fată închizi ochii
deschizi ochii și îi vezi chipul de adolescent închizi ochii
deschizi ochii și îi vezi chipul de cerșetor închizi repede ochii
deschizi ochii și îi auzi chipul de ploaie (întreînchizi ochii - ha!)
împingi cuvinte cu pixul afară din tine
dar nu le spui mai multe cuvinte decât trebuie
nici măcar prin mediumul
pe care l-au adus și l-au pus pe oliță
lângă