Nu mă mai întorc din drumul mers desculț
cu degetele acum vindecate
pe care mulți l-au făcut de nevoie
spre orizontul care deschidea o poartă.

Timpul acela mi-a devenit străin,
dar sufletul e aproape de oameni
și de păsările care m-au însoțit.

Azi lumea mă vede cu alți ochi,
n-aș spune invidie, ci respect,
mă tem și acum că unii pricep greu
că-i oportun să faci efort când e nevoie.

Alte șanse nu sunt
decât dezlipirea din noroi
cu maximă voință și muncă,
orice alt ajutor e vremelnic.