Prichindelul tatii, un crâmpei de rază,
legănat pe-o frunză lângă o furnică,
stă printre crăițe și trifoi și-oftează,
trist ca un luceafăr mic de tufănică.

Trei pitici lunatici i-au adus panere:
nuci de fildeș, struguri de azur și-alune
și-au cărat și'n cârcă purpură de mere,
răsărit de piersici și amurg de prune.

Și-au stat fiecare pe o pergamută,
dăruindu-i roade cu lumini cerești.
De ce plângi, fetiță, ca o stea durută,
azi lângă mireasma merelor domnești?

Și-a chemat tăticu muzici înstelate:
un taraf de greieri sub un trandafir,
unul cu o cobză cât o fragă'n spate,
altul cu-o ghitară mică de safir.

Luminița noastră nu vrea tămâioasă,
nici pitici, nici greieri argintându-și struna.
Tată fără suflet, lenevești în casă,
nu ți-a spus, aseară, piciul, să-i dai luna?

Ei, tăticu poate-ar lua-o din grădină,
dar e grea de geamuri, brățări și viori,
și-ar putea s'o spargă'n țăndări de lumină,
cioburi de oglindă risipind-o'n flori.

Ci de vrea fetița, o merge'mpreună
cu tăticu ăsta neîndemânatec,
și-o să stea trei ceasuri rătăcind prin lună
și strângând melci limpezi de azur sălbatec.

Maică, fă-ne-o scară cum e borangicul.
Dă-ne'n traistă pâine și magiun un pic.
Nu vezi? Pleacă-n lună fata și tăticu...

Haide și matale, Domnule Pitic!