am găsit locul unde pe o partitură
împrăștii frigul din interior spre exterior
în pieptul rândunicii un mic lăcaș
încape un glonte cât dopul unei damigene
din care îți bei uneori mințile
ți se face prea cald
în cuib resimți răceala pereților
ca pe o cunoștință rigidă de care te atașezi
din aceeași obișnuință cu care duci gunoiul
începi să te destăinui câte puțin
așa cum arunci mizeria în ghenă
nimic nu se întoarce
doar frigul din exterior spre interior
se transformă în țurțuri
condamnați la perfecțiunea
pe care nimeni nu o observă
o iluzie plutește pe apa
unde caii au obosit să se adape
nechează ca după focul de armă
care străpunge timpul și spațiul
geamul spart al casei abandonate
e pătruns de lumina
pe care n-o vei simți