În răvășitul meu atelier,
e-o năruire de statui schiloade.
Aicea una, colo alta cade,
ca-n nopți de august stelele din cer.

Vechi capiteluri, torsuri, colonade,
la rândul lor, se prăbușesc și pier.
În bronz, în lemn, în marmură sau fier,
toate se frâng asemeni unor spade.

Calc peste cioburi roșii de aramă,
pe așchii verzi ca niște flăcărui...
Și cum alt chip se surpă și destramă,

apuc ciocanul din zăcerea lui,
înșfac și dalta și, zbârlit în coamă,
încerc să urc pe socluri noi statui.