Și când mă-ngropi cu totu-n mângâiere,
m-afund, pierdut, adâncului desfăt
ca-n maldăre de floare de omăt,
de unde nu mai știu înapoiere.

Și-n părul tău când clipa mi-o îmbăt,
ca-n mari păduri de noapte și tăcere,
mă-nec întunecimii ce mă cere,
să nu mai știu potecă îndărăt.

Și când mă uit în ochii tainei tale,
cad, amețit, în ei și mă scufund
în nesfârșita lor lumină moale,

în dulcea veșnicie fără fund,
de unde nu se-ntoarce nici o cale,
dar unde toate căile se-ascund...