Ce să regreți, timpul?
nu mai suntem aceiași
cresc riduri din noi
ca niște sulițe strâmbe
și cum să măsori o noțiune
abstractă
când sufletul este infinit
mai adânc?

Anotimpurile se sparg
în cioburi de atmosferă
gravând ecouri adânci
pe chip
iar clipa trece aspru ca o lance
printre oglinzi paralele
care nu mai pot da
răspunsuri la tăceri

La noapte
mă așteaptă iar propriul spectru
între sobă și perete,
ce să mai regret,
amurgul?