Ceașca cu cafea, paharul cu vin rubiniu,
masa de scris cu atâta hârtie mototolită,
femeia cu sprâncenele stufoase și picioarele lungi
cât o noapte de început de iarnă, ori singurătate
rătăcite prin odaia cu pledurile calde de iubire
și pendula de lemn care se zbate în perete
ca o pasăre cu glasul obosit de atâta cântat,
scriu ceva în inima cu sânge de porumbiță
de cuvintele prind aripi în peisaje exotice
unde vânturile adie cu miros de mirodenii
și femeile au pielea de abanos.
Acolo în ținutul acela unde semnele anilor dispar
pe oglinda apelor joacă umbre exuberante
și corăbii cu soarele în catarg alunecă departe,
de mă cuprinde un duh cu aripi măslinii
ce-mi alungă tăcerea și se nasc suspiciuni
că voi înnopta într-o colibă printre copaci
și în genunchi mă voi ruga toată noaptea.