Noaptea nu bate niciodată la ușă.
Ea intră la tine în casă și se tolănește pe covor,
se așază pe masa din bucătărie și pe biroul unde îți ții laptopul
și câte-o foaie de hârtie pe care ai mâzgălit o idee la întâmplare,
apoi se întinde în cada în care te speli de condiția de om:
învârte robinetul și se topește în lumina din fiecare picătură de apă.
Noapte nu-ți bate niciodată în inimă,
ci intră pur și simplu.
Întinde mâna ei de smoală și te strânge de dragoste
fără să lase nici măcar o urmă,
doar un dor inefabil, nespus de apăsător,
astfel că rămâi fără suflare.
Noaptea, această felină care te împresoară
și pe care o vezi în fiecare zi,
deși nu o vezi niciodată.