de aceea când mă gândesc la tine,
mă uit mereu în sus
ca și cum te-aș aștepta din atmosferă căzând
altfel întrupată
ca o ploaie străbătând respirarea
sau aburul vechi de locomotivă
dar nu picurii căzuți pe trepte
ci devenirea lor în cădere
aș fi vrut să o simt
și balta a cărei tulburare
voiam a o atinge

și prea lung mi se pare drumul
oricât ar fi de aproape
viitorul în care mă aștepți
și până acolo e atâta haos
ce pare coerent
ca și echilibrul tău între două stări
de beție
dar nu mai pot alerga după pietre,
ce să fac cu atâtea suflete de praf
dacă le-aș cuprinde
pe după umeri?

știu acuma de ce s-a schimbat ploaia
și bate pieziș peste
trecerea orelor
fiindcă
viața noastră devenise
doar o formă ciudată
de întindere a timpului
între absidele unei clepsidre