agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-01-26 | |
Poeții în fapt nu se-arată, ei nici măcar nu se văd
Sunt acoperiți de ei înșiși, de acest strat negru, de smoală Cu care se lipesc de alți oameni, și tot așa La rândul lor oamenii își lipesc fisurile între ei Cu aceeași tristețe caldă, domoală Pe care o vezi uneori deasupra caselor Ca un șoim în căutare de pradă Și te întrebi, oare de ce în ziua mare Se închid toate ferestrele, gândurile Cad din cerul gurii forjat, înțepenit De fiecare dată se întâmplă la fel Deși știi lecția foarte bine, tot cazi Și tot cazi în mintea ta ca-ntr-o țesătură Făcută din propriile vene Care te-aruncă în sus, în jos ca pe un acrobat La ultimul număr de circ Și cu toate astea nu ar trebui să vorbesc despre poeți Dar ei totuși există, în carne și oase, la fel ca efemeridele Stau cu anii în mâl până într-o zi când nu mai pot vorbi Maxilarul le e blocat de propria frumusețe Viața le oferă apoi doar câteva ore să iubească Câteva ore și atât, în rest poeții sunt oameni în carne și oase Toată ziua nu fac decât să se ascundă de urâțenia lor Sub pielea marilor orașe Și eu am fost îndrăgostită de un poet... După ce pleca obișnuiam să-i port cămașa prin casă Mergeam desculță, poate ca vecinii să nu-mi audă pașii Care trosneau a corp uscat, bolnav, și nu-mi plăcea Să creadă că deja-l locuiam de sus până jos În cămașa lui eram ca-ntr-un fel de penitenciar Și-abia acum îmi dau seama, el știa de la bun început Și lăsa cursa asta deschisă la nasturi să intru de bună voie Ca-ntr-un cuib alb, imaculat, fără greșeli Toată ziua nu-mi era foame, nu-mi era sete, tot ce voiam Era să-l văd pe fereastră venind cu pâinea sub braț Cămașa-mi pătrunsese adânc până-n oase, ningea ușor De câte ori îl îmbrățișam ne făceam de omăt Și-acum iată-ne aici în toată splendoarea Topiți, împroșcați pe foi Iar rândurile astea nu sunt decât Niște vreascuri, lemne, bușteni Din care încerc să fac un stăvilar să-l pot opri Să-l pot opri și atât
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate