Pe o nu ştiu care creangă,
plictisiƫi și fără vlagă
stau să cadă din copac,
veveriţa și-un gândac.

Tremurând şi dând din coadă
prima aștepta să-i cadă,
de pe creanga-nvecinată
o alună, dintr-o dată.

O bobiƫă cât de mică,
n-ar fi rea și o furnică,
să-i ajungă ronƫăiala
pân’o lua iar oboseala.

Stând pe creangă, visătoare.
ȋși zicea, sunt gânditoare!
De ce-aș face vre-un efort?
Să renunƫ l-al meu confort?

Ea ştia că de rămâne
Orice-ar face sau ar spune,
creanga va cădea din pom
cu alunele-n castron.


Un fel de lene ne-nconjoară
Nici timpul nu ajunge să ne doară…





Alin Zamfir