tăcerea e apă potabilă-n gură, îmi zic,
şi o-nghit să scap de nodul din gât.
când pute sau e prea amară o scuip,
iau şipul cu vise ascunse şi fac gargară,
tăcerea devine dulce ca apa băută
după un algocalmin ronţăit,
o înghit amăgindu-mă: vezi, e mai bine...

azi,
cu gândul la tine,
o simt sălcie şi nu ştiu
dacă s-o scuip
sau s-o înghit...