într-o zi ningea cu gene roșii-apusene,
cădeau duse de vânt de la vreun arbore în floare,
sau în flăcări
și soarele fugea
de colo-colo și ne avertiza să nu îl privim
printre multele gene,
căci irizarea luminii îl rupe și ne doare până la lacrimi,
ne taie oblic luminișul din ochi
și el alerga iute să nu îl vedem, ba după umbra unui baobab
ba după piramidele Egiptului sau muntele Ararat

căci curcubeul ne despică lumea în patru zări și soarele moare,
dar lumea este bună întreagă, așa cum este,
fulg de lumină, geană sfântă de rai,
glas de dumnezeu în toate legile sorocite,
pajiște bogată cu izvoare mai bătrâne decât buchiile morții

numai că Eva l-a privit pe Adam de la facerea lumii printre gene
ca să își ascundă ochii dezgoliți și el
s-a rupt pentru ea în patru: tată, soț, frate și fiu