Ne-ascunseserăm într-un oraș,
cei mai străini dintre străini
și admiram în geamurile proiectate pe zid
strigătul ierbii,
în amurg, un paznic împărțea
raze de soare în capsule.
Noi, pitiți, fiecare în moartea sa,
eram niște Robinsoni Crusoe,
în intersecția fiecărei minți purtam
o iluzie, ce ducea spre Vineri.
Învinși de noi înșine, în nopțile albe,
coboram treptele în sinele nostru rotund,
cu câteva măști subțioară și alte câteva
puse la întâmplare una peste alta pe față,
când, întâmplător, o rădăcină albă,
străpunse obrazul metalic al existenței,
sprijiniți în pereții de vată ai vasului nostru
călcam peste trup ca peste un scrum,
levitând, să nu strivim
rădăcinile de la marginea gândului de evadare,
ce creștea ca o lavă pe munții blocurilor sovietice.
Ochii primăverii, infiniți, pășiră
pisicește, direct în venele noastre fotosensibile,
până în templul lui opt,
iar în palmele noastre străvezii
creșteau pomi înfloriți, ce băteau în
geamul
celor mai străini dintre străini pe pămant.