Tu dacă ești umbră, eu nu sunt nor,
amândoi suntem închiși într-o carapace
în care fiecare-și găsește pietrele jocului
ca într-un ritual în care-și omoară obsesiile,
caută punctele unde se întâlnesc orgoliile
și pleacă pe drumul intrării în absență.
Timpul trage după sine uitarea,
arde întâmplările devenite desuete
și lasă cuvintele adăpostie sub hârtie,
cheamă somnul să limpezească apele,
dar niciun vis nu va curge ca nisipul
în clepsidre cu trup de femeie.
Tu dacă ești umbră mă răcorești,
dar nor nu sunt și ploaia nu vine,
vine în schimb arșița
și se deplasează tot ce știm demult,
ne amenință și obligați ne grăbim.