Cade noaptea-n umbre sure
și pe zarea dinspre Ciuc
iese luna din pădure
ca o cușmă de haiduc.

Stele-și scutură arginții,
aripi moi de vis se frâng
și-n surghiunul suferinții
ochii pâlpâie și plâng.

Dorurile se adună
și din lagărul amar
pleacă pe cărări de lună
în lungi dungi de chihlimbar.

Unul fâlfâie și zboară
la iubită sau părinți,
altul la copii coboară
și-i sărută lin pe frunți.

Dar deodată-n zarea lunii
iese-o stea ca un soroc:
e luceafărul minunii,
biruința ei de foc.