sunt singură și îmbătrânesc,
stând dreaptă pe scaun, lângă sfântul soare
primăvara îmi apasă pleoapele ca pe o roată
dar tac fără să mă plâng,
îmi pare rău că îmbătrânesc și mă simt ca un copac
care își întinde pumnii grei spre cer, amintindu-și
că odată s-a întâmplat o minune în răsadnița pădurii

ca un copac bătrân cu trunchiul gros,
care cere să fie atins de mână de om,
asemenea sentimentelor care răsar de sub apă
doar pentru a se umple cu lumină,
flori care strigă iubirea ca niște răni deschise

mi-e greu să îmbătrânesc singură,
până și cărțile mele sunt vraiște și își flutură foile,
în vântul cenușiu și crud ce fură miresmele
primăvara este în spatele retinei și pulsează
puternic, să intre în lumea din fața ochilor