Priveam, în neștire, copacul îmbătrânit (eram eu)
Narcisele care
Sclipeau
Lângă el
Să tot dau, cu stele, în tine, domnule,
Îmi făcusem un fel de fereastră către pădure, era veche
Eram bolnavă de toate bolile lumii, cu medicamente în sânge, și-în pântec,
Visam perele
Le puteam ști consistența, erau galbene, foarte coapte
Și mă temeam, dacă a pătruns și în mine iluzia aceasta care bântuie străzile?
Nu pătrunsese
Dar mă temeam
Înlăcrimarea mea seacă și toată înserarea, nopțile, care mă făcusem
Pădurea seculară tăcea ca o soră foarte bătrână,
Cu anii în trunchiuri...
Cu sevele mai grele ca mustul prea greu...

Pesemne, dacă cutreieri pământul
Ani, cât trunchiul lumii, cât pădurile prea vechi... dai de dragoste
Este firavă, foarte măruntă, ca și cum ar ieși un fir de iarbă umedă, din pământ, primăvara
Și s-ar uita la tine, cu privire de om de unsprezece ani;

Discursul poetului s-a cam terminat, acum prins-au să cadă peste el raze,
Cade pământul nițel cleios, cad, peste el, bulgării de țărână, femeile poartă pâinea și o leagănă-n poale
Pentru că s-a făcut primăvară.

Dai cu stele în el, ce faci?
Ce tot faci dacă ai găsit firul umed, de iarbă?
Dai cu stele, în dragoste?
Trăiește-o, îți spun.
Și-apoi tac și mă întorc înapoi de unde-am plecat.


Sunt cel mai din urmă bătrân,
Mă simt vechi,
Sunt femeia lui,
Nu te uita înapoi, dacă am plecat.