Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum

Nici mie nu-mi place să fiu propria piedică
Deși nu am încotro din mine se nasc zi de zi
Tot felul de hățuri, frânghii care mă țin pe loc

Caut metode, trucuri, manuale, fotografii prin sertare
Cum se scapă de starea asta a îndobitocirii supreme
Cum se linge mierea de-afară, cum se cumpără pâine
Cum se dă mâna, cum se rupe o floare

Parcă sunt un rotocol de scaieți pe care vântul îl poartă
Din cameră în cameră, în placenta asta dau din mâini
Din picioare prinsă-n tobogane viu colorate ale minții
Care pe măsură ce e închisă mai mult e tot mai vie

E foarte plăcut aici, e ca petrecere-n doi!

Caut filme, cărți, melodii, prietenii din copilărie
Pentru că și ei acum sunt tot un fel de obiecte-n vitrină
Pe care-i scot de sărbători sau în situații ca asta
Când tot ce fac e să pun dorințe în sticle de vin
Care mi se arată de câte ori deschid ecranul laptopului
Aud aud țipete și văd numai mâini deasupra mării care cer ajutor
Ce bine, îmi spun, chiar nu sunt singură!

Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum

Toată lumea vrea să fie întrebată, logată, prezentă
Vrea ca acest mers în van să fie întrerupt, blocat, cineva să
Rupă gratiile, să zică, vin și eu pe la tine, și să nu ai ce face
Neavând ușă, el intră prin cuvinte, prin felul tău de a fi, de-a valma
Își face loc ca un pui de pisică ud leoarcă

Timpul desigur se măsoară altfel, în bucăți de beton
Care cad direct la masa de scris în coconul acesta de unde
Nimeni nu știe cum vom ieși, dar de câte ori ating
Zidul el devine negreșit starea mea de spirit

Fac curat după încă o zi murdară, până la naștere mai e
Între timp vomit, citesc o legendă japoneză despre un fiu
Care-și cară mama pe vârful unui munte, și-mi e tot mai clar
Că și eu am început să mă duc în spate într-un loc asemănător
Printr-o crăpătură, aproape pe mutește, aproape ilegal